Vă întrebaţi ce întrebări au fost puse?
Părinţilor (527 persoane) şi profesorilor (312 persoane): „Vă voi citi calităţi sau valori pe care le poate dezvolta un copil. Pentru fiecare dintre ele îmi veţi indica... dacă vi se pare prioritară."
Copiilor (nr.257): „Cînd te gîndeşti la prietenii, colegii, colegele tale ce calităţi îţi plac la ei?"

Hrana afectivă şi hrana educativă

      „Ştiu că părinţii mei mă iubeau, ne povestea Ştefania, treizeci de ani, dar nu aveau timp să mi-o arate. Erau amîndoi străluciţi şi foarte implicaţi în cariera lor. Tatăl meu era director comercial, mama mea era director publicitar. Eram crescuţi de bone. În week-end, părinţii noştri îşi aduceau adesea de lucru acasă, îşi făceau cumpărăturile, îşi vizitau prietenii. În fine, noi petreceam foarte puţin timp cu ei.
      Cînd fratele meu a devenit toxicoman, s-au culpabilizat foarte mult, dar tot nu s-au oprit. Ba, din contră, s-au refugiat mai mult în această muncă ce le aducea mai multă satisfacţie decît viaţa de familie. Am păstrat din copilărie acest sentiment neplăcut că nu am suficientă importanţă pentru ei. Şi că era din cauza lipsei mele de interes, nu a nevrozei lor de muncă. De aceea mi-a luat mult timp să mă construiesc, să mă conving de valoarea mea."
      Copilul se hrăneşte pur şi simplu cu dragostea pe care o primeşte de la părinţi. Doar intenţia de dragoste nu contează, copilul o percepe, ea îi permite să nu aibă o suferinţa majoră, deteriorări ireparabile ale stimei de sine, dar, dacă iubirea nu este urmată de acte şi de gesturi concrete, el va trage singur concluziile: ei mă iubesc, dar eu nu sunt demn să trec în faţa celorlalte preocupări ale părinţilor mei. Stima sa de sine va fi, deci, mediocră spre marea uimire a părinţilor care au sentimentul că şi-au iubit progenitura.
      Această „hrana afectivă", chiar exprimată şi împărtăşita, este oare suficientă? Cunoaştem proverbul chinezesc: „Dacă vrei să hrăneşti un flămînd, nu-i da peşte, învaţă-l să pescuiască." El se aplică stimei de sine: dacă vrem ca mai tîrziu copilul să fie capabil să suscite din partea celorlalţi atitudini care să-i hrănească stima de sine, trebuie să-l învăţăm să facă asta. Acesta este rolul educaţiei, pe care o putem considera drept învăţarea strategiilor destinate să crească stima sa de sine: reuşind în sarcinile cerute de societate, fiind dorit de ceilalţi (să primească stimă, aprobare, simpatie, admiraţie etc., echivalente adulte ale iubirii primite din partea părinţilor). Să-l înveţi pe copil să fie socialmente competent, adică să se simtă în largul lui în cadrul grupurilor şi să se afirme fără agresivitate sau lăudăroşenie, este fără îndoiala una dintre sarcinile educative majore ale tuturor părinţilor.
      Aceste două etape de relaţionare cu copilul au făcut obiectul multiplelor teoretizări, printre care cea a „condiţionalităţii susţinerii exprimate". Ceea ce deosebeşte diferitele tipuri de susţinere este faptul că ele sunt oferite necondiţionat (indiferent ce face copilul el va primi susţinere: iubirea) sau condiţionat (susţinerea depinde de comportamentul copilului). Consecinţele asupra stimei de sine sunt diferite. În primul caz, copilul integrează faptul că are o anumită valoare, pentru că părinţii îl iubesc mai mult şi dincolo de orice. Soclul stimei sale de sine este atunci bine consolidat. Dar această iubire necondiţionată nu îl pregăteşte neapărat pentru a şti să suscite dragostea şi din partea altor persoane în afara părinţilor săi: este copilul „răsfăţat". În al doilea caz, copilul ştie că susţinerea primită depinde de actele sale, ceea ce este liniştitor, dar mai puţin securizat: este copilul „dresat". Este evident că aceste două tipuri de hrană sunt necesare stimei de sine: e vorba de copilul „deschis". Iar dubla lor absenţa determină o leziune majoră a stimei de sine: copilul „abandonat".