CADRU GENERAL CARE SÎNT EFECTELE SENTIMENTULUI DE VINOVĂŢIE?     Aici vom discuta despre unele dintre efectele emoţionale majore ale sentimentului de vinovăţie - teama, depresia si însingurarea. Vom explora modalităţile în care tind să acţioneze oamenii care se simt vinovaţi, în încercarea lor de a evita sentimentul de vinovăţie.   Sentimentul de vinovăţie are efecte negative, dar mai cred că trăirea acestui sentiment ne şi ajuta, atrăgîndu-ne atenţia asupra faptului că ceva nu merge bine în viaţa noastră.   În mod cert aşa gîndesc unele somităţi în materie. De exemplu, Tony Gough arată, în excelenta lui carte Don't Blame Me (Sheldon Press, 1990), că sentimentul de vinovăţie este un avertisment prietenesc care ne spune că ceva nu este în regulă şi că trebuie să fim atenţi. Lindsay-Hartz, care a întreprins numeroase cercetări asupra vinovăţiei, susţine că acest sentiment este necesar, pentru că:   - evidenţiază propriile standarde morale;   - arată că ne controlăm atunci cînd ne aminteşte că ar fi trebuit să facem un lucru altfel;   - susţine valoarea reconcilierii noastre cu ceilalţi şi a iertării de către aceştia.    Nu aş avea nici o obiecţie la cele susţinute de aceste somităţi, daca ar înlocui termenul „vinovăţie" prin „remuşcare constructivă". Dificultatea constă în aceea că în scrierile lor despre vinovăţie, psihologii nu fac deosebire între ceea ce eu numesc "vinovăţie nocivă" (care decurge dintr-o atitudine rigidă faţă de noi înşine şi faţă de propriul comportament). Aceasta înseamnă că nu putem şti niciodată precis dacă un specialist în domeniu se referă la vinovăţia nocivă sau la remuşcarea constructivă.    Să-mi precizez poziţia: părerea mea este că vinovăţia (acea emoţie nocivă, derivînd dintr-o atitudine rigidă faţă de noi înşine şi faţă de propriul comportament), ne poate ajuta, atrăgîndu-ne atenţia asupra faptului că ceva nu este în ordine. Totuşi efectele negative tind să prevaleze asupra celor potenţial-pozitive, menite să le avertizeze. În acest sens, vinovăţia poate fi asemuită cu declanşarea unei alarme din cauza apariţiei fumului în casă, în timp ce bucătăria arde deja. Faptul că bucătăria arde va distrage, fireşte, atenţia de la alarma din cauza fumului. Dimpotrivă, remuşcarea constructivă serveşte ca o alarmă că iese fum, fără ca bucătăria să ia foc. Aceasta pentru că remuşcarea derivă dintr-o atitudine flexibilă, nerevendicativă, neculpabilizantă, ea limitîndu-se la avertizarea cuiva că ceva nu e în ordine şi necesită atenţie; îl avertizează că şi-a încălcat standardele morale; îi arată că în situaţia dată trebuie să dea dovadă de mai multă chibzuinţă, întrucît din greşelile trecutului se poate învăţa; susţine valoarea reconcilierii cu ceilalţi şi a solicitării iertării dacă "a greşit" cu adevărat faţă de aceştia. Aşadar, remuşcarea constructivă este tot ceea ce Tonz Gough, precum şi Lindsaz-Harty consideră drept componentă benefică a vinovăţiei, cu deosebirea că exclude supremaţia efectelor negative ale vinovăţiei, care serveşte numai la a vă distrage de la semnalele benefice, avertizîndu-vă că ceva nu merge bine.     O ultimă consideraţie este că sentimentul de vinovăţie împiedică adoptarea unei aprecieri obiective a situaţiei, în toată complexitatea ei, în timp ce un regret profund, adică remuşcarea constructivă vă ajută la evaluarea obiectivă a factorilor implicaţi. Cînd aveţi un sentiment de vinovăţie, aveţi tendinţa sa vă supraestimaţi gradul de responsabilitate pentru o situaţie şi să minimalizaţi impactul altor factori care nu vă implică. Pentru a folosi o analogie similară, vinovăţia este ca o alarmă de incendiu care, cînd se declanşează, arată că arde toată clădirea; remuşcarea, dimpotrivă, este ca o alarmă de incendiu care, la declanşare, indica exact sursa incendiului.     Sanda i-a promis soţului ei că îi va duce la curăţătorie costumul pe care acesta urma să-l îmbrace la o serată, la sfîrşitul săptămînii. Din nefericire, ea a uitat complet de costum şi, cînd a descoperit că nu şi-a ţinut promisiunea, s-a simţit foarte vinovată. S-a învinovăţit deoarece era convinsă că, indiferent de împrejurări, trebuie să-şi respecte totdeauna promisiunea. Dacă în aceste condiţii Sanda ar fi trăit o stare de remuşcare constructivă şi ar fi acceptat că este o fiinţă umană posibilă de a greşi, ar fi putut aprecia mai lucid situaţia; aceasta ar fi ajutat-o să rezolve problema. Şi-ar fi dat seama că, uitînd, a provocat unele neplăceri soţului, şi-ar fi cerut iertare şi, discutînd cu el, ar fi făcut diferite sugestii de redresare a situaţiei. O asemenea remuşcare i-ar fi permis Sandei să fie obiectivă, să precizeze esenţa problemei şi să ia măsuri adecvate. Sanda însă se simţea vinovată. Sub influenţa sentimentului de vinovăţie ea a conchis că soţul ei se va înfuria şi că ea poartă toată vina pentru proasta lui dispoziţie. Din cauza sentimentului ei de vinovăţie şi a interpretărilor negative, Sanda a încercat să se absolve de orice responsabilitate şi i-a spus soţului că punga, în care a pus costumul, i-a fost furată. Aceasta însă a complicat problema, pentru că acum Sanda s-a simţit vinovată nu numai pentru că nu şi-a ţinut promisiunea, ci şi pentru ca a minţit. Aşadar vinovăţia, în loc să o avertizeze pe Sanda că ceva nu e în ordine, a îndemnat-o sa comită o altă faptă reprobabila. Aceasta din urmă a fost comisă de Sanda în încercarea ei zadarnică de a-şi învinge sentimentul iniţial de vinovăţie pentru nerespectarea unei promisiuni.     După cum arată acest exemplu, sentimentul constructiv de remuşcare vă ajută să stabiliţi cu exactitate ce este rău în situaţia data şi va dă curajul de a o îndrepta într-o manieră obiectivă. Autoînvinuirea însă, deşi vă poate avertiza ca ceva nu e în ordine, nu vă ajută să stabiliţi exact esenţa problemei. Mai mult decît atît, vă conduce la tot felul de interpretări negative ale situaţiei pentru care vă consideraţi unicul responsabil ce trebuie învinuit. În cele din urmă, sentimentul de vinovăţie vă face să comiteţi si alte greşeli, pentru care vă veţi învinui în continuare. Cu alte cuvinte, sentimentul de vinovăţie favorizează orientarea atenţiei într-o direcţie diametral opusă scopului urmărit, ceea ce nu se întîmplă în cazul remuşcării constructive. Ce alte emoţii au oamenii cînd se simt vinovaţi?     Bruce Narramore, care a scris mult despre relaţia dintre psihologie şi teologie în vinovăţie, susţine că oamenii care se simt vinovaţi tind să aibă, în plus, alte trei tipuri de sentimente. Aceste sentimente formează ceea ce el numeşte „sinele punitiv". În primul rînd, cînd cineva se simte vinovat, îi este şi teamă. Sentimentul de vinovăţie îl face să se considere un om rău, care merită să fie pedepsit. Prin urmare, intervine teama că îl aşteaptă o pedeapsă. El poate considera că pedeapsa va veni direct de la Dumnezeu sau că Dumnezeu va dispune sa fie pedepsit de alţii sau prin condiţii de viaţă neprielnice. În plus, cînd cineva se simte vinovat şi îi este teamă de pedeapsă, îi poate fi teamă şi de o posibilă autopedepsire, de exemplu, printr-o lezare fizică.     Se prea poate ca oamenii care se tem de pedeapsa lui Dumnezeu să practice vreuna din religiile în care Dumnezeu este definit ca o divinitate severa, aspra şi răzbunătoare sau să fi crescut într-un asemenea mediu religios.     Al doilea tip important de emoţii, pe care le au frecvent cei ce se simt vinovaţi, este depresia. Autoblamarea, care este o atitudine obişnuită în trăirea sentimentului de vinovăţie, este, totodată, după cum ne arată dr. Paul Hauck, o atitudine centrală şi în depresie. Cînd vă simţiţi vinovat, autoblamarea îmbracă forma unor afirmaţii cum că sînteţi un om rău sau imoral. Vă puteţi considera, de asemenea, lipsit de valoare, atitudine ce duce mai curînd la deprimare decît la învinuire. Oamenii care simt o vinovăţie existenţială (cei ce cred că esenţa identităţii lor o constituie răutatea şi imoralitatea, indiferent de comportarea lor) sînt susceptibili să se simtă deprimaţi, pentru că nu au speranţe de viitor. Ei sînt convinşi, literalmente, că nu există mijloace să se salveze de răutatea lor intrinsecă.     Al treilea sentiment major pe care îl au cei ce se simt vinovaţi este singurătatea. Cînd cineva se considera un om rău, presupune că ceilalţi îl vor respinge pentru ca vor vedea cît de rău este, în consecinţă, se va ţine departe de oameni şi se va exclude singur din activităţi sociale. Va rezulta senzaţia de însingurare, stare emoţională dureroasa, pe care însă o preferă, cînd se simte vinovat, riscului de a se amesteca printre oameni care să-l respingă.     Dimpotrivă, cînd aveţi o remuşcare constructivă este mult mai puţin probabil să vă fie teamă, să fiţi deprimat sau să vă simţiţi singur. Aceasta se explică prin faptul că nu vă consideraţi un om rău pentru că v-aţi încălcat codul moral; vă acceptaţi fiinţă umană supusă greşelii şi nu ca una condamnabilă; nu credeţi că veţi fi pedepsit pentru aşa-numitele “păcate”. Mai mult decît atît, atunci cînd vă acceptaţi în loc să vă învinuiţi, încercaţi mai curînd un sentiment de regret decît unul de deprimare pentru că v-aţi încălcat codul moral.     În concluzie, dacă simţiţi o remuşcare şi nu un sentiment de vinovăţie pentru faptele rele făcute, este cu totul improbabil să credeţi că alţii vă vor respinge. Dacă nu vă consideraţi un om rău pentru că aţi făcut acele fapte, este puţin probabil să vă gîndiţi că alţi oameni ar putea sa vă considere un om rău. Pericolul respingerii, perceput mental, se va atenua considerabil, fiind mai probabilă apropierea de ceilalţi şi mai puţin probabilă izolarea de aceştia. Deci, dacă vinovăţia, teama, depresia şi singurătatea constituie, ceea ce denumeşte Narramore, „sinele punitiv", remuşcarea constructivă, grija şi sentimentul de regret formează ceea ce poate fi numit „sinele plin de compasiune". Cei ce adoptă o atitudine de compasiune faţă de ei înşişi pentru faptele lor rele, vor simţi mai curînd remuşcare decît vinovăţie atunci cînd îşi vor încalca propriul cod moral. Cum tind să acţioneze oamenii cînd se simt vinovaţi?     Mulţi psihologi subliniază faptul că atunci cînd cineva încearcă un anumit sentiment, are, totodată, tendinţa să acţioneze într-un anumit fel. Nu înseamnă că şi acţionează efectiv, ci numai că are tendinţa să o facă. Astfel, cînd cineva se simte vinovat, poate avea tendinţa de a acţiona în diferite feluri. În primul rînd, dacă autoînvinuirea are drept componentă gîndul persoanei respective că merită să fie pedepsită pentru faptele sale rele, ea poate tinde să se rănească singură într-un fel oarecare. De exemplu, poate dori să-şi provoace dureri dîndu-se cu capul de pereţi, tăindu-se sau stingînd ţigări de propria piele. De fapt, unii chiar fac asta. Dacă sînteţi o persoană care îşi provoacă singură durere cînd se simte vinovată, este important să apelaţi la ajutorul unui profesionist, deoarece, chiar fără să vreţi, vă puteţi provoca o leziune grava sau ireparabilă, drept consecinţă tragică a unui comportament automutilant.     În al doilea rînd, cînd cineva crede că a comis o faptă rea, prin care a adus prejudicii sau chiar a rănit alte persoane, el le poate căuta pentru a le cere iertare., Dar trebuie menţionat că există deosebiri între diferitele feluri în care un adult îi cere iertare altui adult pentru un rău pe care i l-a făcut, în funcţie de autoacceptare. Dacă persoana care a greşit se consideră un om rău, poate cere iertare, literalmente, în genunchi.     În al treilea rînd, cineva care se simte vinovat poate considera că nu merită nici o bucurie. In consecinţă, poate căuta să se pedepsească renunţînd la activităţi care îi făceau plăcere, pînă îşi va ispăşi păcatul. Unii oameni pot crede că - chiar dacă şi-au ispăşit păcatul mergînd la spovedanie sau sînt iertaţi de cei pe care i-au lezat - au nevoie de o penitenţă, renunţînd un timp la activităţi agreabile, postind ca să se spele de păcat sau îndeplinind acţiuni neplăcute, eventual în folosul altcuiva. În acest ultim caz, nu o fac pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi, ci ca să sufere pentru păcatele comise.     A patra modalitate de a acţiona a celui care se simte vinovat este angrenarea în activităţi care să-l ajute să-şi uite păcatele. Astfel, se poate cufunda într-o anume muncă pentru a uita mai repede cele întîmplate sau poate căuta uitarea în băutură. El ar putea crede, implicit, că singurul mod de a depăşi sentimentul de vinovăţie constă în a uita ceea ce a făcut. După cum se constată, aceasta are efect doar pe termen scurt şi poate duce la dependenţă de munca respectiva sau la alcoolism. Daca socotiţi că aveţi probleme serioase cu băutura, motivate de dorinţa de a uita vreo fapta rea, consultaţi-vă medicul şi rugaţi-1 să vă indice un serviciu special de dezalcoolizare.     Cînd cineva are o remuşcare constructivă şi nu un sentiment de vinovăţie, el va avea tendinţe diferite de acţiune şi va reacţiona, probabil, pozitiv. Sînt, de asemenea, mult mai puţine şanse în intenţia de a se răni, deoarece nu se consideră un om rău care să merite o autopedepsire. Tot atît de puţin probabil este ca persoana respectivă să se priveze de o plăcere, pentru că nu consideră că ar merita această pedeapsă. Cînd cineva are regrete profunde, recunoaşte implicit că a făcut ceva rău şi caută, dacă poate, să redreseze situaţia, iar pentru că a acceptat să se considere o fiinţă umană supusă greşelii, înseamnă că este capabil să ducă o viaţă normală, întrucît a învăţat din această experienţă şi este decis să nu mai repete acţiuni similare în viitor.     În sfîrşit, cînd cineva simte remuşcare în loc de vinovăţie, îşi asumă responsabilitatea pentru acţiunile sale şi, pentru ca s-a acceptat ca autor al unei fapte rele, este predispus să se gîndească la ceea ce a făcut şi la ceea ce a învăţat din asta, în loc să se angajeze în activităţi de distragere a atenţiei, care l-ar ajuta să uite ce a făcut.