CADRU GENERAL Rezolvarea problemelor - puneţi laolaltă informaţiile şi ideile În forma ei completă, rezolvarea este procesul conştient care duce la luarea unei decizii în doi sau mai mulţi. Rezolvarea poate fi însă realizată şi de unul singur. În mod normal, rezolvarea ar trebui să fie conse­cinţa unei explorări bine făcute. Foarte adesea însă, rezolvarea este rudimentară şi se practică fără o explorare prealabilă, ceea ce duce la soluţii precare sau chiar inaplicabile. Felul în care se procedează în mod curent la rezolvarea unei probleme nu poate avea drept rezultat decît ineficacitatea ei, deoarece rezolvarea se mărgineşte de cele mai multe ori la a evoca un singur aspect al problemei, în special:              • acţiune, o realizare („Ce facem sîmbătă?");              • dorinţă („Aş vrea să văd un film...");              • un subiect („Auzi, tu ai văzut filmul cutare?");              • soluţie („Auzi, ce-ar fi să mergem la filmul cutare?"). Dacă vom folosi rezolvarea cum se cuvine, vom avea mult de cîştigat, atît în plan personal, cît şi în plan profesional. Luaţi şi aplicaţi deciziile în comun Rezolvarea răspunde la diferite nevoi: 1) Utilitatea ei cea mai mare constă în adunarea tutu­ror competenţelor, în culegerea ideilor şi a informaţiilor în scopul luării şi aplicării celor mai bune decizii, în doi sau în grup. 2) O puteţi folosi de unul singur, dacă nu puteţi sau nu vreţi să împărţiţi puterea cu altcineva sau dacă este vorba de o decizie personală. 3) O puteţi aplica în minte, în cursul unui dialog, în special, la negocieri. 4) Vă puteţi folosi de ea pentru a culege, a cere, a furniza informaţii în vederea .unor acţiuni sau pro­bleme ulterioare, sau chiar din simplă curiozitate. Condiţiile reuşitei Pentru ca rezolvarea unei probleme să fie eficace, trebuie îndeplinite mai multe condiţii: • Dreptul fiecăruia de a rezolva Rezolvarea se încheie cu o hotărîre care va fi aplicată. Pentru a rezolva în doi sau mai mulţi, condiţia este ca fiecare să aibă, în ochii celorlalţi, dreptul de a dezbate şi de a decide ce urmează să fie rezolvat. • Comunitatea de vederi şi de interese Culegerea şi exploatarea în comun a tuturor infor­maţiilor şi ideilor disponibile privitoare la problema respectivă nu sînt posibile decît dacă persoanele în cauză au interese comune sau sînt animate de aceleaşi idealuri. Trebuie să fii întru totul de acord pentru „a pune totul pe masă" şi a exploata împreună datele adunate. • Paritatea Fiecare trebuie să vină cu o participare de un nivel calitativ echivalent sau apropiat în privinţa pertinenţei informaţiilor sau ideilor. Fiecare participant trebuie să posede acelaşi simţ al responsabilităţii. • Grija pentru obiectivitate Obiectivitatea implică deopotrivă imparţialitatea, lipsa de prejudecăţi şi concentrarea asupra obiecti­vului, eliminînd subiectivitatea şi tendenţiozitatea şi conflictele. În plus, orice informaţiile trebuie emisă în absenţa oricărei forme de presiune. • O puternică implicare Obiectivitatea nu constă în a face abstracţie de experienţa dumneavoastră ca persoană, ci în asumarea ei, fiind capabili să discerneţi cazurile în care trebuie să ţineţi seama de ea (cînd e vorba, mai ales, de perspec­tiva de a pune în practică soluţia găsită), şi cele în care va trebui să o subordonaţi interesului general. • Cunoaşterea clară a puterii pe care o aveţi    Este indispensabil să ştiţi foarte clar ce putere aveţi: aveţi putere de decizie, la fel ca eventualii dumneavoastră parteneri? Puterea dumneavoastră se limitează la alegerea problemei? La propunerea unei soluţii, fără posibilitatea de a trage concluzii şi de a le aplica?    Exemplul care urmează arată cum un demers prea personal, care nu ţine seama de situaţia celuilalt, con­duce la un impas. Dialogul nu poate în acest caz continua decît în mod agresiv şi ca o răfuială. Maria începe prin a anula angajamentul luat cînd hotărîseră ce vor face: „Doar n-o să...", apoi, pe terenul astfel curăţat, îşi instalează propriile constrîngeri: „mai trebuie să şi...", „Ar trebui să..." şi îşi construieşte propria soluţie : „să mergem la concertul trupei X diseară". Ea hotărăşte pentru celălalt, ceea ce este exact operaţiunea contrară rezolvării. Negarea atrage negarea, Maria „obţine" refuzul lui Ion, pe care îl consfinţeşte declarînd: „Ideea asta cu munca în continuu nu ţine". Maria uită aici cu desăvîrşire ce înseamnă a rezolva, în termeni de dialog: a te angaja să aplici soluţia adoptată în comun. Acest comportament nu are nimic excepţional, dacă ţinem seama de toate renunţările pe care le implică rezolvarea:    • renunţarea la puterea personală şi ţinerea sub control a impulsurilor de a vă impune propriile decizii;    • înăbuşirea dorinţei de a avea dreptate;    • renunţarea la posibilităţile oferite de celelalte soluţii;    • pierderea libertăţii de a vă hotărî în ultimul moment, lucru pe care unii îl resimt ca pe o încătuşare.    Rezolvarea este un instrument adeseori ignorat de femei, care au tendinţa fie să „se văicărească" atunci cînd dau de greu, fie să hotărască pe baza intuiţiei, şi nu a unui proces analitic. Bărbaţii o fac de multe ori prost, fie pentru că se lasă antrenaţi într-o luptă pentru putere („Trebuie să..."), („Este necesar să..."), fie pentru că evadează în intelect şi în tehnică. Femeile fug de raţionalitate, bărbaţii o cultivă excesiv...    Aceste atitudini sînt rezultatul unei necunoaşteri a adevăratei naturi a rezolvării, care face apel atît la raţiune, cît şi la intuiţie. ¦  • Culegeţi şi confruntaţi date şi soluţii Rezolvarea cuprinde trei etape precedate de o etapă preliminară, necesară pentru alegerea problemei. ¦ • Etapa preliminară: Alegerea problemei     Această primă etapă constituie graniţa dintre explorare şi rezolvare. Ea se face automat în toate cazurile de decizie practică menită a fi luată imediat sau în termen foarte scurt sub presiunea vieţii de zi cu zi: alegerea unui mijloc de transport, alegerea unui film pe care să mergem să-1 vedem, alegerea a ceea ce vrem să coman­dăm la un restaurant etc.     Alegerea unei probleme într-un domeniu mai vast este frînată din diverse motive: dificultatea de a vedea" realitatea în toată amploarea ei, teama de a explora situaţia, obişnuinţa intelectuală dobîndită încă de pe băncile şcolii de a rezolva probleme de matematică deja formulate, şi nu de a le identifica, şi apoi de a le formula etc. Problemele sînt, aşadar, abordate, în gene­ral, cu întîrziere şi (sau) subiectiv, fără să fi fost înţelese bine : apar atunci alte probleme, care au legă­tură cu problemele selectate spre rezolvare şi care creează interferenţe dăunătoare.    Fie că a existat sau nu o explorare prealabilă, alegerea unei probleme răspunde unor preocupări de natură: - strategică : avem oare acum puterea de a interveni în acest domeniu? - tactică: avem interes să începem de-aici ? - practică: ce avantaj putem avea ? - psihologică : care va fi impactul asupra minţii ? etc.    Etapa întîi: Definirea scopului pe care-l urmărim    Scopul trebuie definit în termeni de acţiune, limpede, precis şi concret într-o frază scurtă care trebuie să indice: - puterea de care dispun persoanele în cauză („să hotărîm împreună ce vom face pentru..." sau „să hotărîm împreună ce vom propune pentru...") - obiectul hotărîrii ce trebuie luată („vom hotărî împreună ce vom propune mîine pentru a remedia urmările incendiului şi pentru ca o asemenea neno­rocire să nu se mai repete").    De foarte multe ori, scopul este definit în termeni de dificultăţi şi repetat de mai multe ori, dar în feluri diferite. În confuzia care rezultă, fiecare îşi va făuri propria definiţie... („Dragi colegi, ne amintim cu toţii de ultimul 14 iulie... am fost aproape de o catastrofa... asemenea riscuri sînt intolerabile... e vremea să punem capăt amatorismului... această problemă trebuie studiată în profunzime... trebuie să stabilim nişte reguli etc.").    Datele constituie criteriile cu care sunt confruntate soluţiile pentru a se ajunge la concluzie; ele trebuie să fie controlate, inclusiv cele care provin de la o explorare prealabilă (de vreme ce nu au fost cu acea ocazie).     Datele sunt repartizate în patru rubrici, citate mai jos în ordinea importanţei pe care o au privitor la repercusiunile asupra concluziei. 1. Mobiluri Informaţiile legate de mobiluri se află în centrul problemei - şi cu toate acestea deseori ele lipsesc sau sunt incomplete. Sunt toate informaţiile care privesc: - motivaţiile care împing la rezolvarea problemei; - obiectivele urmărite (finalitate, sau proiect sau subproiect, sau scop); - strategia elaborată pentru a atinge un obiectiv. 2. Legi şi reguli Legi, reguli, obiceiuri etc. spirituale, etice, morale, sociale, juridice, fiscale, economice, tehnice etc., care au legătură cu problema şi pe care înţelegem să le respectăm. 3. Mijloace şi constrângeri Mijloacele personale şi materiale de care dispunem sau de care nu dispunem, dar care par a fi necesare; constrângeri în întrebuinţarea mijloacelor, de exemplu, constrângerile privind termenul de rezolvare etc. 4. Situaţia actuală, cauze, consecinţe, perspective În vreme ce informaţiile corespun­zătoare sînt deseori cele mai puţin prioritare şi mai puţin fiabile, aceste date sînt în general cele de care parte­nerii actului rezolvării se ataşează cel mai mult. Diverse motive militează în acest sens: - încrederea într-o logică simplă, determinarea cauzei fiind primul lucru ce trebuie făcut pentru a găsi soluţia; - influenţa subiectivităţii, care duce la sporirea dificultăţilor şi este pro­pice protestelor şi reproşurilor; - dorinţa mai mult sau mai puţin conştientă de a găsi responsabili, deci vinovaţi şi de a-i pedepsi etc. Nu e cazul, aşadar, să acordăm prioritate acestei rubrici, aşa cum se face de multe ori, ci să ne mulţumim să culegem informaţiile care au legătură cu ea, atunci cînd ele se prezintă.     Soluţiile sînt informaţiile care permit remedierea pro­blemei şi luarea în considerare a oricărei soluţii posibile sau pur şi simplu imaginabile. Ele comportă: - principiul soluţiei; - modalităţile de realizare, de aplicare; - consecinţele calitative şi cantitative (fiabilitate, cost, termen, măsuri de precauţie, riscuri...); - modalităţile de control.    Soluţiile constituie un ansamblu din care va rezulta concluzia; nu contează dacă unele din ele ţin de fante­zia pură, deoarece nu vor fi reţinute, dar evocarea lor poate suscita, prin contradicţie, o soluţie serioasă, iar refuzul de a le lua în consideraţie ar da impresia unui control, susceptibil de a descuraja eforturile de crea­tivitate.    Ele trebuie primite, într-o primă fază, fără verificare. Verificarea va trebui să fie făcută, înainte de a se trage concluziile, pentru soluţia/soluţiile reţinută/reţinute.        Etapa a doua: Culegerea şi confruntarea datelor şi a soluţiilor    Rezolvarea pune în joc prelucrarea a două tipuri de informaţii: - datele - informaţii privitoare la elementele problemei mei şi cadrul soluţiei; - soluţiile - informaţii privitoare la modalităţile de remediere a problemei. Această distincţie este fundamentală şi totuşi, ea este frecvent necunoscută, probabil din pricina vitezei cu care se desfăşoară rezolvarea cînd nu este forma­lizată.    Fiecare partener poate, în orice moment, să furni­zeze sau să ceară o dată sau o soluţie.    Informaţiile trebuie lăsate să vină în dezordine, orice tentativă de a organiza primirea lor n-ar face decît să le sterilizeze; tocmai acest du-te-vino între date şi soluţii stimulează mintea. A vrea să începi prin a strînge toate datele pentru a trece de-abia după aceea la adunarea soluţiilor ar fi un nonsens.    Etapa a treia: Concluziile    După ce persoana (sau persoanele) în cauză socoteşte (socotesc) că a(u) adunat toate informaţiile disponibile privitoare la problemă, vine momentul concluziilor.    Concluzia rezultă din confruntarea soluţiilor cu datele: este soluţia (sau ansamblul de soluţii parţiale complementare) care răspunde totalităţii datelor. Adeseori, în timpul unei şedinţe, participanţii se confruntă, fiecare dorind să fie adoptată soluţia lui şi contestînd-o pe cea a celorlalţi, deşi aceste soluţii sînt complementare.    În cazul în care mai multe soluţii globale sînt compatibile cu totalitatea datelor, e suficient să le departajăm introducînd o clauză discriminatorie. În cazul în care nici o soluţie nu este total compa­tibilă, trebuie făcut un efort de creativitate sau coborît nivelul de exigenţă cu una sau mai multe date.    Cînd există o comunitate de interese între parti­cipanţi, dar se ajunge la vot pentru a concluziona, înseamnă că problema n-a fost studiată cum trebuie. Procedura de vot nu-şi are rostul decît dacă partici­panţii sînt de acord să rezolve, dar nu au aceleaşi interese; e vorba aşadar, de fapt, de o procedură de negociere. Rezolvarea problemei este în acest caz o rezolvare dirijată.