CADRU GENERAL CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI     În psihologia clasică, şi nu numai, se vorbeşte despre aptitudinea de a aprecia sau de a evalua. Aptitudinile sînt calităţi ale unei persoane, fiind rezultatul conlucrării "optime" a mai multor însuşiri; aptitudinile favorizează reuşita într-o activitate. În cazul nostru, această aptitudine, mai ales dacă este superioară calitativ, te ajută să interacţionezi adecvat cu o altă persoană. Omul, pentru a exista ca fiinţă raţională, este nevoit să interacţioneze, mai ales cu semenii săi.     În cele ce urmează, vom încerca să descoperim atributele care-i fac pe unii mai eficienţi în aprecierea altora, iar pe de altă parte, să vedem care sînt indicatorii validităţii aprecierilor făcute. Aprecierea se referă aici la tot felul de aspecte: aprecierea comportamentului unei persoane, a judecăţilor morale, estetice, de valoare emise de aceasta, a personalităţii ei etc. Aptitudinea de a aprecia alte persoane din diferite puncte de vedere poate favoriza reuşita acelei persoane în interacţiunile pe care le are sau în diverse activităţi. Cu toţii am observat că unele persoane în anumite situaţii fac aprecieri, chiar preziceri de mare fineţe, iar alteori - nu. Ne întrebăm care sînt atributele care pot favoriza emiterea unor aprecieri corecte, care se repercutează inevitabil asupra autoaprecierii şi consolidării imaginii de sine. Experienţa contribuie la îmbunătăţirea corectitudinii aprecierilor. Cu cît numărul de situaţii de viaţă cu care te-ai întîlnit este mai mare, cu atît bogăţia de analogii posibile şi răspunsuri alternative la probleme este mai mare. Maturitatea te ajută să-i înţelegi mai bine pe semenii tăi, dar, în special, pe cei mai în vîrstă decît tine. Similaritatea contribuie la creşterea validităţii aprecierilor doar atunci cînd eşti conştient că aprecierea celuilalt se face pornind de la o asemănare cu tine. Cu cît ai în comun un număr mai mare de lucruri cu o altă persoană, cu atît îl înţelegi mai bine (sexul, rasa, vîrsta, cultura, preocupările etc.). Există o similaritate reală care este de mare ajutor aprecierii, însă o identificare greşită - datorată unei insuficiente cunoaşteri a celuilalt - poate deveni un handicap dăunător. Inteligenţa te ajută să discerni mai bine semnificaţia indicilor, relaţiilor dintre activităţi trecute şi prezente, între cauză şi efect etc. Oamenii de ştiinţă au remarcat că există o corelaţia ridicată între inteligenţă şi calitatea aprecierilor făcute. Complexitatea cognitivă se referă la bogăţia de informaţii şi de instrumente mintale de prelucrare a informaţiilor cu care s-a echipat un om la un moment dat. De regulă, oamenii simpli nu pot să-i înţeleagă pe oamenii mai complecşi şi mai subtili decît ei. Autointuiţia se referă la cunoaşterea de sine. Oamenii care au o bună cunoaştere de sine, tind să-l aprecieze corect pe celălalt mai ales în lucrurile oarecum similare. Faptul că o persoană îşi dă seama de complexitatea ei o poate împiedica să emită judecăţi de valoare simpliste, admiţînd că şi celălalt este complex ca şi el. Abilitatea socială, cînd există, este un indicator care sporeşte validitatea aprecierilor efectuate. Persoanele care sînt abile social se caracterizează prin stabilitate emoţională, sînt lipsite de tulburări nevrotice, sînt buni conducători, au popularitate, sînt expansivi şi influenţează, supraveghează sau îi îngrijesc pe alţii. Cei mai puţin abili social, cel mai adesea, sînt agresivi, nu se înţeleg cu oamenii, îi bruschează, sînt răzbunători şi dependenţi de alţii. Detaşarea face posibilă pe de o parte reuşita în relaţiile sociale (persoana ştie să fie afectuoasă şi prietenoasă), iar pe de altă parte, face posibilă examinarea în cel mai obiectiv mod cu putinţă a oamenilor şi evenimentelor (persoana ştie să se retragă, să devină rece şi nepărtinitoare). Cei care nu se pot detaşa, rezonează puternic afectiv la suferinţele şi bucuriile celorlalţi, astfel încît nu pot avea o opinie personală imparţială. Atitudinea estetică face capabil un om să înţeleagă armonia intrinsecă a lucrurilor, indiferent că sînt opere de artă sau oameni. Studiile au arătat că, chiar şi printre oamenii simpli, cei care au interese artistice şi dramatice fac aprecieri mai corecte decît ceilalţi. Intraceptivitatea este o dispoziţie psihologică, o preocupare de a desluşi semnificaţia stărilor sufleteşti, subiective - sentimente, fantezii, dorinţe etc. - este o pasiune pentru subiectiv. Persoanele intraceptive sînt sensibile la nuanţele motivaţiilor, conflictelor şi suferinţelor celorlalţi.     După cum subliniam la început, oamenii se apreciază între ei deoarece sînt fiinţe raţionale care sînt obligate să interacţioneze unele cu altele. Fiecare om, în momentul în care face o apreciere, are la dispoziţie cîteva instrumente mintale prin care verifică corectitudinea (validitatea) interpretărilor făcute. Iată care sînt indicatorii validităţii interpretărilor făcute: Sentimentul de certitudine subiectivă - forţa clarificatoare a unei interpretări, deşi nu este cea mai bună dovadă a validităţii, dă în mod obişnuit certitudinea subiectivă a corectitudinii ei. Conformitatea cu faptele cunoscute - dacă toate faptele considerate importante, cunoscute de noi, primesc coerenţă în cadrul interpretării atunci ea este corectă din punct de vedere subiectiv. Experimentarea mintală - este situaţia în care ne imaginăm că din interpretarea noastră eliminăm un element important. Dacă interpretarea îşi pierde corectitudinea atunci ştim că ea este corectă, iar dacă nu - atunci vom şti că ea este incorectă. Forţa predictivă - dacă o interpretare ne permite să facem predicţii corecte înseamnă că ea este corectă. Însă, trebuie să ne ferim să credem că interpretarea noastră este universală şi esenţială. Acordul social - cînd o interpretare este acceptată de mai mulţi oameni atunci ea este corectă. Nu se poate spune că acordul social este prezent atunci cînd interpretarea a fost acceptată datorită prestigiului celui ce a formulat-o. Corectitudinea ei este mult mai mare dacă s-a ajuns la aceeaşi interpretare în mod independent. Coerenţa internă - diferitele părţi ale unei interpretări pot şi trebuie confruntate între ele. Contradicţiile logice care apar între diferitele părţi ale unei interpretări, pot trezi bănuiala lipsei de validitate. O interpretare este cu atît mai validă cu cît ea explică un număr mai mare de fapte.     Toate aceste instrumente mintale le folosim mai des sau mai rar pentru a ne verifica aprecierile făcute. Rămîn însă nişte întrebări: care sînt consecinţele aprecierilor pe care le facem sau care aprecieri nu este indicat să le facem; ce impact au aceste aprecieri asupra autoaprecierii şi cum am putea schimba situaţia respectivă, în cazul cînd nu este bine?