CADRU GENERAL ASPECTE PSIHO-PEDAGOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL ELEVILOR     Munca de prevenire presupune cunoaşterea şi eliminarea cauzelor şi a condiţiilor care generează tulburările de comportament, la nivel microsocial (familie, şcoală, grup de prieteni), dar şi la nivel macrosocial. La nivelul şcolii, activitatea profesorilor va trebui perfecţionată prin absolvirea unor cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei, sociologia moralei, metode şi tehnici de intervenţie psihologică (pentru cazuri mai deose-bite). De asemenea, este necesară înfiinţarea centrelor şi a cabinetelor de consultanţă familială şi şcolară, specializate în tratarea "elevilor-problemă" (de exemplu, a celor cu tentative de suicid, a celor care se droghează, a celor care recurg la vagabondaj etc.).     Ceea ce trebuie să se sublinieze întotdeauna atunci cînd se pune problema preîntîmpinării (sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul că elevul nu este un primitor pasiv al cerinţelor sau al constrîngerilor venite din exterior, cărora el trebuie doar să li se supună. Elevul îşi are propriul său sistem de preferinţe şi de referinţe care, întocmai unei prisme, va selecta şi aprecia într-un anumit fel influenţele venite din exterior. Aşa se explică, de altfel, marea diversitate a răspunsurilor umane la una şi aceeaşi situaţie de viaţă. Este insuficientă, deci, explicaţia adaptării-dezadaptării doar prin factorii externi, ignorîndu-se particularităţile "echipamentului adaptativ individual". Copilul, ca şi adultul, este un "agent" al propriei sale dezvoltări, este o entitate activă care contribuie la conturarea specificului său psihologic în ontogeneză, şi nu este doar o fiinţă "manipulată" de factorii externi.     Apoi, trebuie luat în considerare şi nivelul de vîrstă al elevului, deoarece fiecare etapă cronologică de dezvoltare are resurse, motivaţii şi mecanisme diferite de adaptare, în adolescenţă, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioară, nivelul de dezvoltare psihică face posibile noi procese şi modalităţi de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amînare sau evitare, realizate printr-o analiză prealabilă a situaţiilor (şi pe bază de control mental al activităţii posibile). Dacă nu se ţine cont de aceste diferenţe psihologice dintre etapele dezvoltării şi se suprasolicită posibilităţile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la cristalizarea unei personalităţi refractare sau revoltate, care va intra frecvent în situaţii de conflict cu cei din jur. Perioada cu frecvenţa maximă de izbucnire a conduitelor dezadaptate este pubertatea (10/11-14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, în care coexistă trăsături psihologice specifice copilăriei (atitudini puerile), cu cele caracteristice adolescenţei (capacităţi sporite de abstractizare şi anticipare). Criza de originalitate, proprie acestei perioade, se explică prin situaţia ambiguă a puberului în societate : nici copil, nici adult; el nu are un statut precis şi rămîne nesigur în ceea ce priveşte rolul său : dacă încearcă să-şi afirme într-un mod mai ferm independenţa, atunci va întîmpina rezistenţa adulţilor (un fapt similar petrecîndu-se şi în împrejurarea în care el refuză să-şi asume o serie de responsabilităţi). Atîta timp cît stările de criză nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltării copilului, nu sunt motive majore de îngrijorare din partea adulţilor, în schimb, cronici-zarea stării de criză, prelungirea excesivă sau chiar rămînerea într-o perpetuă stare de inadaptare a copilului, impun măsuri de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism individual al puberului, determinat de criza de dezvoltare.     Se ştie că o principală cale de prevenire a riscurilor de eşec adaptativ este alegerea unor sarcini sau profesiuni în acord cu interesele şi aptitudinile proprii reale. Dar, pentru a-l ajuta pe elev să facă alegeri sau opţiuni adecvate, trebuie să se intensifice în şcoli activităţile de elaborare a unor metode şi procedee diagnostice şi formative, prin care elevul îşi va dezvolta atît capacităţi de autocunoaştere şi autoevaluare obiective, cît şi abilităţi de învăţare şi de prelucrare creativă a informaţiilor acumulate. La realizarea tuturor acestor capacităţi contribuie astăzi şi psihologul şcolar, pentru formarea căruia s-au creat în ţară, după Revoluţia din decembrie 1989, facultăţi sau secţii de psihologie în cadrul universităţilor.