CADRU GENERAL     Pentru mulţi copii, şcoala reprezintă o "a doua şansă" - ocazia de a căpăta un alt sentiment al Sine-lui şi o altă viziune asupra vieţii, decît ceea ce li s-a oferit acasă. Un profesor care îi transmite unui copil încredere în potenţialul şi calităţile sale poate fi un antidot puternic faţa de o familie în care o asemenea încredere lipseşte sau în care copilului i se transmite chiar contrariul. Un profesor, tratînd băieţi cu egală consideraţie, poate să aducă o iluminare pentru un copil care se luptă să înţeleagă relaţiile umane şi care provine dintr-o casă unde o asemenea consideraţie este inexistentă. Un profesor care refuză să accepte concepţia negativă despre sine a unui copil şi care promovează continuu o imagine mai bună despre competenţele acestuia are uneori puterea de a salva o viaţă.     Dar pentru unii copii, şcoala este o întemniţare consolidată în mod legal în mîinile profesorilor cărora le lipseşte fie respectul de sine, fie pregătirea, fie ambele, pentru a-şi face meseria cum trebuie. Sînt profesori care nu stimulează, ci umilesc. Ei nu vorbesc limbajul politeţii şi stimei, ci pe cel al ridiculizării şi sarcasmului. Prin comparaţii care stîrnesc invidia, ei laudă un elev, jignind un altul. Cu o nerăbdare necontrolată, asemenea profesori adîncesc frica copilului de a greşi. Nu au nici o altă noţiune despre disciplină, în afară de ameninţările cu pedeapsa. Ei nu reuşesc să motiveze oferind valori, ci făcînd apel la teamă. Ei nu cred în posibilităţile copilului; cred numai în limitele lui, aprinzînd flăcări în minţile copiilor, ci stingîndu-le. Cine nu-şi aminteşte să fi întîlnit măcar un singur profesor de acest fel în timpul anilor de scoală?     Majoritatea profesorilor doresc să-şi aducă o contribuţie pozitivă la dezvoltarea minţilor ce li s-au încredinţat. Dacă uneori însă fac rău, acesta nu este intenţionat. Astăzi majoritatea sînt conştienţi că una dintre modalităţile prin care pot interveni este cultivarea respectului de sine la copil. Profesorii ştiu că acei copii care au încredere în ei înşişi şi ai căror profesori proiectează o imagine pozitivă asupra potenţialului lor se descurcă mai bine cu şcoala decît copiii fără aceste avantaje. Într-adevăr, dintre toate grupele profesionale, profesorii sînt cei care au manifestat cea mai mare receptivitate faţă de importanţa respectului de sine.     Poate un elev să aibă o reuşită scăzută la învăţătură şi totuşi să aibă un bun respect de sine? Desigur. Există totdeauna motive pentru care un elev oarecare nu are mari succese la învăţătură, de la o stare de dislexie şi pînă la lipsa unei stimulări corespunzătoare. Notele nu sînt neapărat un indicator demn de încredere pentru eficacitatea Sine-lui şi pentru consideraţia faţă de sine. Dar elevii cu un respect de sine sănătos nu se vor autoînşela spunîndu-şi că reuşesc la şcoală cînd ei, de fapt, nu fac faţă exigenţelor şcolare.     Nu facem nici un serviciu dezvoltării armonioase a tinerilor dacă le spunem că respectul de sine se poate obţine declarînd întruna: "Sînt deosebit(ă)", sau mîngîindu-ţi faţa şi spunînd: "Mă iubesc", ori prin identificarea valorii proprii cu apartenenţa la un anumit grup ("mîndria etnică") şi nu cu caracterul personal. Să ne reamintim că respectul de sine ţine de ceea ce se deschide alegerii noastre volitive. El nu poate depinde de familia în care ne-am născut, de rasă, de culoarea pielii sau de realizările strămoşilor.     Pe de altă parte, principiul împăcării cu sine poate avea aici o importantă ilustrare. Unii elevi care provin din culturi etnice diferite, dar care sînt nerăbdători să se "adapteze", pot să-şi nege sau să-şi denigreze contextul etnic propriu. În asemenea cazuri, evident că este bine să ajutăm elevii să-şi aprecieze aspectele unice ale rasei sau culturii, să-şi "asume" istoria proprie aşa cum a fost, şi să nu-şi considere moştenirea ca fiind nereală sau ruşinoasă.     Or, şcolile nu au cum să furnizeze soluţii pentru toate problemele din viaţa elevilor. Dar şcolile bune - ceea ce înseamnă profesori buni - pot să determine o diferenţă enormă, în încercarea de a creşte respectul de sine la clasă.     Obiectivele educaţiei     Obiectivul primordial al educaţiei este acela de a pregăti tinerii pentru a deveni "buni cetăţeni", nu? În acest caz, se va pune preţ nu pe cultivarea autonomiei sau pe încurajarea gîndirii independente, ci pe memorarea unui corp de cunoştinţe şi convingeri, pe asimilarea "regulilor" unei anumite societăţi, şi adesea pe învăţarea obedienţei faţă de autoritate.     Multe minţi strălucite au comentat pe seama experienţelor lor dezamăgitoare din scoală, a plictiselii, lipsei de stimulare şi cultivare intelectuală, avînd sentimentul că de fapt ultimul lucru care se dorea în şcoală era acela de a cultiva mintea. Şcolile nu erau interesate de autonomie, ci de "implementarea" noţiunii de "bun cetăţean".     ,,Prin educaţie", scria Carl Rogers în Devenirea persoanei, "avem tendinţa de a deveni conformişti, stereotipi, indivizi a căror educaţie este "încheiată", şi nu gînditori liberi, creativi şi originali."     Comentînd această înclinaţie a profesorilor (şi a părinţilor) de a cere copiilor obedienţă şi conformare drept principale valori, de a descuraja şi nu de a sprijini progresul normal şi sănătos către autonomie, Jean Piaget scria în Judecata morală a copilului: "Dacă ne gîndim la rezistenţa sistematică opusă de oameni în faţa metodelor autoritare şi la ingeniozitatea de care dau dovadă copiii din lumea întreagă pentru a evada din constrîngerile disciplinare, nu putem să considerăm altfel decît deficient un sistem care permite o risipă atît de mare de energie ce ar putea fi pusă în slujba cooperării."     Există motive să sperăm că această orientare se schimbă. Banda rulantă a încetat de multă vreme să mai fie simbolul locului de muncă, întrucît am parcurs trecerea de la societatea producătoare la cea informaţională, iar munca intelectuală a înlocuit, în mare măsură, munca fizică. Ceea ce este necesar şi cerut astăzi, în epoca truditorului în domeniul cunoaşterii, nu este o obedienţă de robot, ci persoane capabile să gîndească; apte să inoveze, să creeze şi să funcţioneze în mod responsabil faţă de sine; capabile de autocontrol; persoane care să rămînă indivizi şi în acelaşi timp să lucreze eficient ca membri ai unei echipe; care să fie încrezătoare în puterile lor şi în capacitatea lor de colaborare. Locul de muncă are nevoie astăzi de respect de sine. Iar nevoile locului de muncă devin, mai devreme sau mai tîrziu, priorităţi ale şcolilor.     Pentru ca şcolile să se adapteze, obiectivele educaţiei trebuie să cuprindă mult mai mult decît simpla stăpînire a unui anumit set de cunoştinţe pe care elevii să le "verse" la examene. Ţinta trebuie să fie aceea de a-i învăţa cum să gîndească, cum să recunoască falsurile logice, cum să fie creativi şi cum să înveţe. Ultimul punct este important datorită vitezei cu care cunoştinţele de ieri devin inadecvate necesităţilor de azi: în ziua de azi, munca presupune în mare măsură angajamentul de a învăţa pe tot parcursul vieţii. Printre altele, tinerii trebuie să înveţe cum să utilizeze calculatoarele şi bibliotecile pentru a avea acces la cunoştinţele în continuă expansiune, esenţiale pentru progresul la locul de muncă.     Şcolile sînt astăzi criticate deoarece este posibil ca cineva să termine liceul fără să fie în stare să scrie un paragraf coerent sau să verifice nota de plată într-un restaurant. Dar capacitatea de a scrie o compunere simplă sau de a face calcule banale, deşi esenţială, nu se ridică nici pe departe la nivelul cunoştinţelor pe care le presupune astăzi cea mai modestă slujbă.     Deci, cultivarea respectului de sine trebuie să se integreze în programele şcolare cel puţin din două motive. Unul este acela de a-i sprijini pe tineri în a persevera la învăţătură, în a-i feri de droguri, în a împiedica graviditatea la tinerele fete, în a-i ţine departe de vandalism, în a obţine educaţia de care au nevoie. Cel de-al doilea motiv este acela de a-i ajuta să se pregătească psihic pentru o lume în care mintea este capitalul cel mai important al fiecăruia.     Dacă obiectivul corect al educaţiei este acela de a furniza elevilor fundamentul în ceea ce priveşte nevoile esenţiale funcţionării eficiente în lumea modernă, atunci nimic nu este mai important decît iniţierea în arta de a gîndi critic. Iar dacă respectul de sine înseamnă încredere în capacitatea noastră de a depăşi provocările vieţii, există ceva mai important decît a învăţa cum să ne folosim mintea?