CADRU GENERAL TIMIDITATEA - BOALĂ SOCIALĂ     Timiditatea dincolo de biologic     Dacă studiile de specialitate au relevat faptul că numai 15-20% dintre copii se nasc timizi, cum se explică că totuşi, 50% dintre adulţi acţionează ca atare? Singurul răspuns logic ar fi că timiditatea este achiziţionată pe parcursul vieţii.     Un factor esenţial este natura legăturii emoţionale pe care părinţii o stabilesc cu copiii lor în primii ani de viaţă. Copiii se ataşează de persoanele care au grijă de ei, îi hrănesc, îi alintă etc. Cînd grija pentru copii este inconsistentă şi nesigură, părinţii eşuează în satisfacerea nevoii copilului de siguranţă, afecţiune, confort, rezultînd astfel legături afective nesigure. Ataşamentul este, aşadar, premisă pentru viitoare relaţii.     Deşi nu s-au făcut studii longitudinale vizînd evoluţia timidităţii din copilărie şi pînă la maturitate, există, totuşi, cercetări ce demonstrează că nesiguranţa afectivă timpurie poate prognoza mai tîrziu timiditate.     Din cauza unei relaţii dificile cu părinţii lor, copiii îşi interiorizează sentimentul că au probleme în toate relaţiile pe care le stabilesc. Această "rană" a Eu-lui este timpurie şi uşor de evocat. Ei pot fi foarte repede dezamăgiţi în relaţii, pot simţi respingere, ruşine sau se pot simţi ridicoli. Sînt continuu într-o stare defensivă.     Psihologul Pikonis afirmă că astfel de copii au percepţii negative despre ei înşişi şi în relaţiile cu ceilalţi. Această vulnerabilitate există şi la timizii extravertiţi - ei par a se descurca uşor din punct de vedere social, dar dincolo de aparenţe, se simt torturaţi. Timiditatea lor este greu de ameliorat chiar şi prin psihoterapie.     Timiditatea poate fi achiziţionată şi mai tîrziu, în perioadele de dezvoltare, cînd copiii trebuie să facă faţă unor noi încercări în relaţiile cu egalii lor. De exemplu, intrînd în "vîrtejul" şcolii primare, ei se pot simţi incapabili, stînjeniţi faţă de grupul lor de egali. Ca urmare, profesorii îi vor eticheta ca timizi, iar ei vor începe să se vadă în felul acesta şi să acţioneze ca atare.     Adolescenţa este un alt obstacol care poate conduce la timiditate. Schimbările ce au loc la nivel fizic, social şi emoţional redefinesc personalitatea. Încercarea nouă la care sînt supuşi adolescenţii este de a integra sexualitatea şi intimitatea într-o lume a relaţiilor ce înainte erau numai de rudenie şi prietenie.     Nici adulţii nu rămîn imuni la schimbările din viaţa lor (de exemplu, divorţul la mijlocul vieţii). Acelaşi Pikonis este de părerea că noi probleme apar o dată cu eşecul unei relaţii, mai ales în cazul în care se urmăreşte stabilirea de noi relaţii. Pentru oamenii cu succes în carieră, a fi concediaţi pe neaşteptare poate avea efecte la fel de devastatoare.          Rolul culturii în timiditate     Timiditatea există pretutindeni, deşi nu este trăită sau definită la fel într-o cultură sau alta. Cercetările timpurii ale lui Zimbardo au arătat diferenţele culturale: studenţii japonezi dovedeau cel mai înalt nivel de timiditate, iar evreii - cel mai scăzut. Pornind de la aceste concluzii, Zimbardo a efectuat cercetări în japonia şi Taiwan pentru a aprofunda problema. În Israel, numai 30% dintre studenţi s-a declarat timizi, spre deosebire de japonia şi Taiwan, unde procentul a fost de 60%.     Din conversaţiile cu studenţii şi părinţii acestora, Zimbardo a pătruns psihologic felul în care cultura modelează comportamentul, în general, şi timiditatea, în special. Cheia este felul în care părinţii atribuie recompensa (lauda şi pedeapsa) copiiilor lor.     În Japonia, dacă un copil încearcă şi reuşeşte ceva, părinţii sînt cei care îşi asumă meritul şi lauda, cei ce se simt mîndri. La fel procedează şi bunicii, profesorii, antrenorii ... chiar şi Buddha. Ce mai rămîne din recompensă se acordă copiilor. În schimb, dacă un copil încearcă şi eşuează, atunci el este singurul vinovat. O credinţă de tipul "Nu pot cîştiga niciodată" îi poate determina pe copiii din cultura respectivă să nu-şi asume niciodată un risc sau să facă ceva ce i-ar scoate în evidenţă.     În Israel, în schimb, modul de atribuire a sentimentului de vinovăţie şi a laudei este diferit. Un copil care încearcă ceva este recompensat, indiferent de rezultat. Părinţii imprimă copiilor un sentiment exagerat de mîndrie. De exemplu, dacă un copil încearcă să facă un zmeu, oamenii din jur vor scoate în evidenţă ce grozav este zmeul şi dacă, totuşi, acesta nu zboară, părinţii vor da vina pe vînt. Dacă un copil încearcă şi eşuează într-o întrecere sportivă, părinţii şi ceilalţi vor reproşa, cel mai probabil, antrenorului că nu a lucrat suficient cu copilul. Într-un mediu atît de sigur, copilul simte că eşecul nu are un preţ mare şi, astfel, este dispus să-şi asume din nou riscul. Copiii ce cresc într-un asemenea sistem de valori sînt mult mai apţi să ia cuvîntul într-o discuţie, să invite pe cineva la dans la o petrece etc.     Concluzia ar fi că timiditatea este apreciată relativ, în funcţie de condiţionarea culturală. În acest caz, este evident că un israelian timid nu va fi considerat astfel şi în Japonia.     Nancy Snidman a studiat acest fenomen la copiii de 4 luni din Irlanda şi SUA, la care, la această vîrstă, nu găseşte nici o diferenţă în reactivitatea sistemului nervos. Totuşi, copiii irlandezi ajunşi la vîrsta de 5 ani, nu vorbeau la fel de mult şi la fel de tare ca semenii lor din SUA. Utilizînd normele americane pentru comportamentul social cu standarde de comparaţie, copilul normal irlandez va fi etichetat ca timid (deşi, în propria cultură, după normele respective de comportament, nu este timid). În acelaşi fel, copiii americani pot fi percepuţi de către irlandezi ca fiind nepoliticoşi.          Efectele timidităţii     Studiile profesorului Thomas Harrell de la Stanford Business School evidenţiează faptul că singura variabilă semnificativă a comportamentului care poate prezice succesul în viaţă este fluenţa verbală - exact punctul slab al timizilor.          Repercusiunile timidităţii asupra vieţii unui om sînt adînci şi iau forme diferite: O copilărie marcată de timiditate poate fi premisă pentru ratarea unor ocazii de integrare socială. De exemplu, un copil vrea foarte mult să poarte o uniformă de fotbalist şi să se joace ca toţi ceilalţi copii, dar nu are curajul să devină membru al grupului. Iar dacă părinţii nu găsesc modalitatea de a-şi ajuta copilul să depăşească acest sentiment de nervozitate şi teamă faţă de ceilalţi, el se poate izola în activităţi solitare, ceea ce reduce şansa dezvoltării deprinderilor sociale şi încrederii în sine. Copiii timizi trebuie să îndure batjocura sau chiar respingerea lor de către grupul de egali, devenind ţinte uşoare pentru atacurile "micilor terorişti". Pe cine să iei în rîs şi să terorizezi dacă nu pe cineva care se sperie uşor şi plînge la fel de uşor? Indiferent dacă este dobîndită sau moştenită, timiditatea predispune la singurătate. Multe cercetări arată că izolarea socială poate conduce la delcin mintal şi fizic, chiar la o moarte timpurie. Fără un cerc apropiat de prieteni sau rude, timizii sînt mult mai vulnerabili la risc. Lipsindu-le ocaziile de a-şi împărtăşi temerile cu alţii, ei exagerează conflictele. De aceea sînt mai predispuşi la paranoia; ei nu au pe nimeni în jur care să le corecteze gîndirea defectuoasă sau să le verifice şi să echilibreze credinţele. Toţi avem nevoie de cineva care să ne atragă atenţia cînd şi unde greşim. Timiditatea aduce cu sine şi tendinţa de a abuza de alcool şi droguri. În studiile lui Zimbardo, adolescenţii timizi relatează despre sentimentele de înaltă presiune din partea grupului de egali. Ei afirmă că utilizează droguri şi alcool pentru a fi mai puţin conştienţi de sine şi a căpăta un sentiment de siguranţă. Timiditatea este strîns legată de dificultăţile sexuale. Timizii se exprimă foarte greu mai ales cînd este vorba de dorinţe şi nevoi sexuale. Bărbaţii timizi au tendinţa să apeleze la prostituate tocmai pentru a evita "negocierile" intime. Persoanele timide pierd mai mult timp deliberînd şi ezitînd în situaţiile sociale. Zimbardo consideră chiar că nu trăiesc în prezent - trăiesc prea mult "în capul lor", obsedaţi de trecut şi viitor. Un timid nu se poate focaliza asupra a ceea ce spune la un moment dat, ci asupra unei conversaţii trecute care, deşi începuse bine, s-a alterat pe parcurs. Aceste persoane nu se pot bucura de clipele prezente pentru că totul este văzut printr-o serie de fapte din trecut (eşecuri) care deformează percepţiile prezente.     Pe de altă parte, timizii se concentrează asupra consecinţelor: "Dacă spun asta, vor rîde de mine, se vor plictisi, îşi vor da seama că nu stăpînesc asta conversaţiei". Această permanentă anxietate slăbeşte performanţele timidului.     Timizii pot fi nişte "ascultători activi" foarte buni pentru că în conversaţie sînt foarte atenţi (partea grea intervine atunci cînd li se cere părerea) şi au o capacitatea crescută e a empatiza.