CADRU GENERAL   DE UNDE PROVINE STIMA DE SINE?          "Îmi amintesc că am crescut în indiferenţă." Tânăra femeie care se exprimă astfel are privirea trista şi calmă. Când îşi povesteşte copilăria, o face fără resentimente, pe un ton neutru.     "Părinţii mei, continuă ea, nu erau nici buni, nici răi. Pur şi simplu, nu-i interesam. Nu erau deloc sensibili la durerile şi, cu atât mai mult, la bucuriile mele. Şi, de altminteri, am prins repede obiceiul de a nu le a mai arăta nimic. Şi chiar să nu mai simt. Nu aveam nici un interes, eram atât de pasivă, încetasem a mă revolta şi aproape chiar nu mai sufeream. Cel puţin, nu era ceva clar în conştiinţa mea. Devenind adultă, aveam un sentiment puternic, dar atât de distructiv: sînt o persoană fără importanţă. Un copil fără interes şi un adult fără importanţă. Copilă, îmi amintesc că-mi auzeam părinţii vorbind despre istorii atroce. Asta mă tulbura într-un mod anormal: nici o fetiţă de vârsta mea nu se agita din cauza asta; eu da. Şi astăzi mă simt tulburată de astfel de povestiri. Frica de a nu fi uitată moartă, aşa cum am fost vie, este o urmă din copilăria mea".     În relatările diverselor persoane, auzim adesea povestea unei stime de sine prost tratată şi prost construită încă din copilărie. Uneori însă, întâlnim, din contră, adulţi care, în ciuda unui "început prost", au reuşit să-şi construiască o stimă de sine foarte puternică, arătându-se foarte rezistenţi în faţa adversităţilor, încă din copilărie sau mai târziu, reconstruind o stimă de sine solidă. În orice caz, pentru a înţelege stima de sine a unui adult, trebuie întotdeauna să te apleci asupra celei a copilului care a fost.          PRIMII PAŞI AI STIMEI DE SINE          De la ce vârstă se poate vorbi de stima de sine la un copil? Un nou născut mai dorit decât altul are deja o stimă de sine superioară celei a vecinului său mai puţin răsfăţat? Fără îndoială că apariţia frecventă a chipurilor parentale surâzătoare şi atente joacă un rol important în constituirea viitoarei stime de sine. Dar cercetătorii de azi nu-şi permit să vorbească despre stima de sine la acest stadiu timpuriu al conştiinţei.     Începuturile stimei de sine sunt, de fapt, simplu corelate cu cele ale conştiinţei de sine, a cărei componentă importantă este. Se pare că pe la opt ani copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înşişi, ce poate fi măsurata şi evaluată ştiinţific. Ei sunt atunci capabili să spună că au diferite caracteristici - aspect fizic, trăsături de caracter - şi să-şi descrie stările emoţionale. Copiii îşi percep trăsăturile proprii, înţeleg că rămân la fel de-a lungul diferitelor momente pe care le trăiesc. Imaginea pe care încep să şi-o formeze despre aceasta personalitate, cu care au luat puţin câte puţin cunoştinţă, constituie baza pentru viitoarea lor stimă de sine.     Şi totuşi, observarea copiilor arată că aceste lucrurile încep înainte de opt ani, chiar dacă este dificil să le evaluăm ştiinţific.     De unde provine stima de sine?     Încă defectuos studiată de cercetători, stima de sine a copiilor mici este o realitate bine cunoscută de părinţi, aşa cum arată şi observaţiile următoare.          A-i face mamei pe plac          Cristina, cu vîrsta de nouă luni, a înţeles cum să facă zgomot apăsând pe o jucărie primită de Crăciun. Văzând ca mama sa se amuză de asta, ea repetă operaţia de mai multe ori, mama, observând-o, de fiecare dată izbucneşte în râs: "Este aşa mândră de ea", spune mama.     Această mândrie este deja stimă de sine? Conştiinţa de sine pe care o are Cristina nu a ajuns încă la acest nivel. Dar tot mama ne-a răspuns, atunci când am întrebat-o despre acest fenomen: "Stimă de sine la copiii mei? Fiind atât de mici, ei nu au stimă de sine! Nu este vorba de aşa ceva. Ea depinde prea mult de aprecierea pe care eu le o acord".     De fapt, pentru a vorbi de stimă de sine este necesară o anumită autonomie faţă de părinţi.          Reuşitele celor mici          Lorina, de trei ani, reuşeşte pentru prima oară să prindă pomponul de la căluşei. Până în prezent, îi vedea pe cei mai mari cum îl agăţau. La început, ea nu s-a lansat în competiţie. Apoi a încercat, dar nu a reuşit. Astăzi, reuşind isprava, îi priveşte pe cei din jurul ei cu mândrie, părinţii, sora mai mare, eventualii spectatori. Atunci când primeşte ca recompensă tichetul, nu se foloseşte de el, ci îl păstrează ca pe un trofeu. Coborând din căluşei, devine obiectul atenţiei surorii sale şi a prietenilor, fiind ca un fotbalist care a marcat un gol. Dintr-o dată, stima de sine a crescut. Comportamentul ei va fi modificat tot restul după-amiezei: Lorina va fi mai calmă, mai autonomă faţă de părinţii săi, mai descurcăreaţă cu alţi copii.     Reuşitele din copilărie influenţează stima de sine şi putem chiar să le ierarhizăm: a reuşi o performanţă acasă, de exemplu, un puzzle, va fi gratificat, dar mai puţin decât în mediul extern, de exemplu, atunci când te dai pe un tobogan înalt. Şi, bineînţeles, nimic nu va conta mai mult ca o victorie într-un joc competitiv (să câştige o cursa sau într-un joc de societate).          A-ţi face un loc          De la trei sau patru ani, copilul începe să se preocupe de acceptarea sa socială. Legătura dintre această preocupare şi stima de sine este foarte strânsă, aşa cum o arată micuţa Maria. Între doi şi trei ani, ea se întreabă dacă este frumoasă, cu buclele sale (ea este singura de la creşă care are astfel de păr) şi pune mereu întrebarea asta părinţilor săi. La trei ani, ea plânge în unele seri, deoarece consideră că prietenii nu o iubesc suficient. Între trei şi patru ani, deşi părinţii şi sora sa mai mică sunt destul de indiferente faţă de propria lor manieră de a se îmbrăca, ea începe să-şi petreacă prea mult timp dimineţile în faţa şifonierului, explicând: "Doriana a spus că îşi va pune astăzi rochiţa cea frumoasa. Deci şi eu trebuie să fiu frumoasă."          A te pune în valoare          Tentativele copiilor de a se valoriza în ochii celorlalţi încep şi ele de timpuriu. Astfel, între şase şi opt ani, fac comparaţii între părinţi: "Mama mea este mai frumoasa decât a ta!"; "Tatăl meu este pompier!". Mai târziu, între opt şi doisprezece ani, reveriile despre afiliere sunt frecvente: "Părinţii mei nu sunt ai mei de fapt. Eu sunt fiica..." Urmând numele unui personaj important, celebru, cu prestigiu.     Dar ei pot fi şi expuşi dificultăţilor stimei de sine. Se ştie, de exemplu, ca unii copii sunt complexaţi de părinţii lor. Faptul este adesea anodin. O mamă a unei familii numeroase ne povesteşte astfel că, pentru ea, primul semn de intrare în adolescenţă era momentul în care copiilor săi începuseră să le fie "ruşine" cu ea. Ei îi cereau să nu mai meargă prea aproape de ei, să nu-i mai conducă până la poarta şcolii sau să nu-i mai îmbrăţişeze de faţă cu prietenii lor. Dar respingerea se referă aici mai mult la funcţia parentală, decât la persoana părintelui. Lucrurile sunt mai dureroase atunci când, din păcate, părinţii au realmente caracteristici marginalizante. Aşa a fost cazul uneia dintre interlocutoare, care povestea despre toată vinovăţia ei pentru că-i fusese ruşine cu mama sa, care avusese o disfuncţie a şoldului ce o făcea să şchiopăteze. La moartea acesteia, a făcut o depresie majoră în timpul căreia şi-a reproşat mult că s-a purtat urât cu mama sa, pe care infirmitatea o făcea deja, cu siguranţă, foarte nefericită.          A-ţi fi ruşine de rădăcinile tale          Numeroşi scriitori au povestit în amintirile lor din copilărie cum au putut să le fie ruşine de mediul lor de origine. De exemplu, John Fante, în Vinul tinereţii:     "În întuneric, îmi plăcea să intru pe bâjbâite în camera mamei. Tatăl meu dormea lângă ea, iar eu o scuturam uşor pentru a nu-l trezi. Îi şopteam: "Eşti sigură că tata nu s-a născut în Argentina?" "Nu, tatăl tău s-a născut în Italia". Mă întorceam la culcare, neconsolat şi dezgustat. Începusem să cred că bunica mea este o caraghioasă. E o ţărăncuţă rotofeie, care se plimbă cu mâinile încrucişate pe burta, o femeie în vârstă, simplă, care adoră băieţii. Intră în camera mea şi încearcă să discute cu prietenii mei. Vorbeşte engleza cu un accent deplorabil, lungeşte vocalele ca pe nişte spirale. Cu toată simplitatea, îl abordează pe unul dintre prietenii mei şi, cu un surâs în privirea ei bătrână, îl întreabă: "îţi place să mergi la Scola des bonna soeurs ?" Atunci, scrâşnesc din dinţi. Mannagia! Totul e ratat, acum ei vor şti că sunt italian."     Unii copii au recurs la mitomanie. Povestesc istorii imaginare în care îşi atribuie roluri importante sau spun că ştiu secrete "foarte importante", pentru a se valoriza în faţa auditorilor. Chiar dacă copiii mitomani nu sunt cu adevărat mincinoşi, ei sfârşesc mai mult sau mai puţin să creadă ceea ce spun şi astfel să se mintă pe sine. Pavel, arhitect, vorbind despre finul său de şaisprezece ani, ne dă un bun exemplu:     "Îl iubesc mult pe acest băiat, dar mi-e milă de el. Mereu trebuie să exagereze. Părinţii lui şi cu mine ne temem de vacanţa de vară în casa familiei, unde se întâlnesc toţi verii. Cred că se simte prost, poate din cauza eşecului lui şcolar, comparativ cu ceilalţi. În orice caz, se simte obligat să-şi dea în petec. Povesteşte că a stat în avion lângă Dan Bălan (interpet, formaţia Ozon), cu care a vorbit foarte mult, afirmă că are centură neagră la judo, vorbeşte despre relaţiile sale stabilite deja pentru a înfiinţa o societate de informatică...     Toată lumea se jenează, pentru că minciuna este foarte evidentă. Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, din amabilitate. Într-o zi, am încercat să-i vorbesc în particular, după o seară foarte penibilă, în care a fost ridicol, minţind mai mult decât de obicei. Dar am înţeles că nu putea să dea înapoi: pentru a nu-şi pierde prestigiul şi pentru că el însuşi credea pe jumătate, într-atât îşi dorea ca totul să fie adevărat... în realitate, era un biet băiat. Dar asta nu-l ajută să se descurce. Are şi calităţi pe care ar putea conta. Dar e ca şi cum nu le-ar vedea sau n-ar crede în ele."