CADRU GENERAL   ELEMENTELE CONSTITUENTE ALE ASERTIVITĂŢII     Într-o anumită măsură, problema încrederii în sine, în abilităţile sale poate fi întîlnită practic în orice teorie psihologică care se referă la psihologia personalităţii. Este demonstrat faptul că persoanele se deosebesc între ele în funcţie de nivelul încrederii în sine. Conceptul "încredere în sine" este prezent în diferite limbi, însă ca concept psihologic a apărut în manualele de psihologie odată cu necesitatea de a înfăptui corecţii psihologice şi psihoterapii. Psihologii practicieni şi psihoterapeuţii pe parcursul activităţii sale au observat, că majoritatea bolnavilor nevrotic şi o mare parte din bolnavii cu boli cardio-vasculare, într-o măsură mai mare sau mai mică, suferă de singurătate, de neîncredere în forţele proprii şi în viitor. Respectiv, aceşti oameni aderă la modalităţi de comportament diferit.     Este necesar să se menţioneze faptul că stilul de viaţă cultivă deseori norme de comportament contradictorii. Exemple de nepotrivire între comportamentul "recomandat" şi "încurajat" pot fi întîlnite destul de frecvent. Deşi se consideră unanim acceptat că drepturile altei persoane trebuie respectate, deseori observăm că părinţii, profesorii şi biserica prin acţiunile sale, contrazic acest principiu. Respectul, bunele maniere, tactica, modestia, de regulă, sunt apreciate, lăudate, dar în acelaş timp, cu scopul "de a reuşi" se permite şi se încurajează agresivitatea, nepoliteţea faţă de alţii.     Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental.     Persoana ce se comportă pasiv nu poate să-şi anunţe concret dorinţe şi necesităţile sale. În aceiaşi măsură, ea este lipsită de apărare în faţa cerinţelor survenite din partea carenţelor celorlalţi membrii ai societăţii. Deosebirea esenţială a unei persoane neîncrezute în sine, constă în faptul că în activitatea socială aceste persoane tind maxim posibil să evite manifestările personale. Orice formă de prezentare a propriilor idei, păreri, realizări, dorinţe şi necesităţi pentru ei este foarte neplăcută (fiind urmată de sentimentul de ruşine, vină, frică etc.) sau imposibilă din cauză că nu au formate abilităţile necesare sau nu are sens conform sistemului propriu de valori şi interese.     În realitate, de fapt, aceşti trei factori se prezintă într-o combinaţie şi interdependenţă reciprocă conducînd spre pasivitate. Este prezent de fapt, nu doar refuzul de la orice scop în general, e absentă încrederea în sine şi în realitatea intenţiilor proprii (Romek, 1997).     O persoană pasivă nu deţine imunitatea necesară împotriva şiretlicurilor manipulatorii, este destul puţină critică pentru ca ea să-şi ceară iertare, să aducă explicaţii şi dovezi pentru a se îndreptăţi. Insuccesele vor diminua din ce în ce mai mult stima de sine.     Asupra "deficitului de comportament" ca o cauză a pasivităţii iniţial a atras atenţia lui Lazarus. El a presupus, drept cauză a neîncrederii în sine, lipsa modalităţilor de comportament ce ar asigura deplina integrare în mediul social. Lazarus a evidenţiat patru grupe de deprinderi, care conform propriei sale păreri ar fi suficient pentru o activitate vitală eficientă şi, corespunzător, - pentru a fi încrezut în sine, a fi asertiv.     După Lazarus, persoana matură trebuie: să-şi exprime deschis şi sincer dorinţele şi trebuinţele sale; să fie capabilă să spună NU; să aibă capacitate de a vorbi deschis despre sentimentele sale pozitive şi negative; să stabilească contacte, să iniţieze şi să finiseze o discuţie.     Între tip, nu întotdeauna satisfacerea dorinţei altei persoane sau refuzul de la unele scopuri personale, se prezintă ca manifestare a pasivităţii! omul are dreptul deplin de a lua singur o anumită hotărîre. De asemenea, omul are dreptul să manifeste mărinimie faţă de alţii, atunci, cedîndu-le, el realizează dorinţa sa, fiind satisfăcut. Acţionînd binevol, noi în continuare nu ne chinuim, gîndindu-ne la acest lucru, nu repetăm de nenumărate ori, că trebuia să procedăm altfel.     Persoana ce se comportă agresiv obţine totul, îşi realizează scopul personal în detrimentul celorlalţi. Ea nu ia în consideraţie drepturile şi cerinţele lor. Subestimează şi distruge încrederea celorlalţi faţă de propria persoană. În felul acesta, persoana îşi realizează propriile dorinţe, însă ceilalţi îşi formează faţă de ea un montaj negativ. Conştiinţa de sine este, mai bine zis, o pseudoconştiinţă. Din această cauză toate insuccesele sale sunt transformate în succese, dacă nu au posibilitatea s-o facă, ei aduc învinuiri, reproşuri celor din jur, spunînd că li se pune beţe în roate.     Agresiunea nu e doar aducerea de traume fizice sau unele exprimări grosolane. O influenţă agresivă o are ironia şi sarcasmul, cît şi un monolog încet şi monoton, care duce la degradarea celei persoane asupra căreia este orientat.     Acţiunile agresive şi pasive, la prima vedere, se deosebesc radical, între timp baza lor e aceiaşi. Celelalte persoane sunt considerate "duşmani" ce au un singur scop - a dăuna. Deşi, trebuie să fii foarte precaut, să nu spui ce gîndeşti şi ce simţi, orice informaţie să fie prezentată în mod rafinat. Deosebirea între un comportament agresiv şi unul pasiv, constă doar în faptul că, persoana agresivă aduce lovituri de preîntîmpinare, prevenire; atunci cînd cea pasivă lasă deschis de înţeles că nu pretinde la biruinţă, succes într-o luptă cu un răufăcător.     Persoana ce se comportă asertiv este capabilă concret şi explicit să formuleze cerinţele şi trebuinţele sale, viziunea proprie referitor la o anumită situaţie, problemă. Se deosebeşte prin atitudine pozitivă faţă de ceilalţi şi autoapreciere adecvată. Este încrezută în propriile forţe, poate asculta ŞI MERGE LA COMPROMIS. Este capabilă să-şi modifice viziunea, părerea, fiind influenţată de argumente logice. Nu se ruşinează să-i ceară cuiva un serviciu şi din partea sa este gata de asemenea să acorde ajutor şi amabilitate.     Anumiţi autori văd asertivitatea ca un punct de mijloc între agresiune şi pasivitate (ex. Bloom, Coburn şi Perlman, 1975). D. Bowen consideră că este un punct de vedere greşit şi face ca înţelegerea asertivităţii să fie dificilă. El propune o următoare definiţie a asertivităţii - asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei şi sentimente şi susţinerea propriilor drepturi, şi a face aceste lucruri într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel.     Comunicarea şi comportamentul asertiv cere dezvoltarea anumitor deprinderi şi abilităţi specifice. Următoarele sînt cîteva dintre cele mai importante: Împărtăşiţi-vă sentimentele în afirmaţii la persoana I; Nu vă minimizaţi pe voi şi nu-i minimizaţi pe ceilalţi; Nu fiţi vagi şi ezitanţi şi nu vă camuflaţi mesajul cu cuvinte-parazite; Fiţi concret în feedback şi critică; Folosiţi un limbaj neutru, neexploziv; Fiţi cooperanţi, deschişi şi receptivi la ceilalţi - s-ar putea să ştie ceva şi voi să nu ştiţi; Confruntaţi situaţiile neplăcute pe loc sau cel puţin imediat ce se poate; Asiguraţi-vă că mesajele non-verbale transmit acelaşi lucru cu mesajele verbale.     Analizînd particularităţile comportamentului asertiv, psihologii s-au confruntat cu problema determinării unei graniţe între asertivitate şi agresivitate. Unii, de exemplu, Bolne, nu vedeau deosebirea între ele. Mai mult decît atît, în calitate de metodă pentru cercetarea neîncrederii se practica training-ul de perseverenţă şi autoconvingere agresivă. Alţii (de exemplu, Lansec, Iacubovski) considerau că asertivitatea prezintă prin sine ceva de mijloc între agresivitate şi pasivitate, avînd deosebiri esenţiale atît în ceea ce priveşte agresivitatea, cît şi pasivitatea.     Al treilea grup de autori afirmau că agresivitatea şi pasivitatea sunt, de fapt, două forme diferite de manifestare a lipsei de asertivitate, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul interacţiunilor, provoacă actualizarea unor necesităţi care pot fi orientate în interiorul organismului şi provoacă autodestrugerea (mai des neurotizare), care este orientată spre celorlalţi în exterior provocînd agresivitate.     Însă majoritatea autorilor consideră agresivitatea şi pasivitatea drept două însuşiri diferite ale persoanei. Aceasta este confirmat şi prin corelarea scăzută a scalelor de agresiune şi încrederii în sine. Nivelul înalt al asertivităţii şi agresivităţii poate exista atunci cînd prin acţiunile agresive persoana uşor şi eficient îşi realizează scopurile şi necesităţile, fără să observe efectele negative.     În acest caz, agresivitatea trebuie înţeleasă de rînd cu asertivitatea, omul continuă să se comporte agresiv, atunci cînd el învingînd neîncrederea, totuşi, se hotărăşte pentru ceva. De cele mai dese ori, persoanele asertive nu sunt agresive deoarece ele posedă o multitudine de acţiuni neagresive.     Fiecare personalitate are dreptul să-şi aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la care va putea să adere în situaţii de conflict. Libertatea de alegere şi autocontrolul va deveni posibilă doar atunci cînd o să vă deprindeţi să vă comportaţi încrezut, asertiv, în situaţiile în care pînă acum v-aţi comportat pasiv sau agresiv.     Vă propunem în continuare un tabel comparativ în care sînt descrie succint particularităţile definitorii ale celor trei tipuri de comportament, menţionate anterior. CARACTERISTICA TIPURILOR DE COMPORTAMENT Tipul agresiv Tipul pasiv Tipul asertiv Jigneşte pe cei din jurul său; Lezează sentimentele oamenilor; Încălcă drepturile persoanelor; Utilizează un ton ridicat; Foloseşte expresii ofensatoare; Face acţiuni care deranjează pe ceilalţi; Umileşte oamenii; Are o atitudine de superioritate faţă de oameni; Critică destructiv oamenii (pentru greşeli reale sau imaginare) şi munca acestora; Tratează oamenii cu dispreţ; Este ostil şi răutăcios; Nu acceptă alte opinii şi idei; Nu tolerează sfaturile străine; Nu înţelege ideile altor oameni; Întrerupe interlocutorul pentru a-şi exprima propria opinie; Ia decizii fără a consulta pe alţii; Îşi manifestă violent nemulţămirea; Este certăreţ, vorbeşte mult; Găseşte defecte în tot ce fac alţii. Expresii verbale des utilizate: "Faci sau nu faci?" "Ce prostie!" "E clar că nu eşti în stare să înţelegi!" "Toţi sînteţi nişte proşti!" Semne non-verbale: tensiune, stă aproape de interlocutor, este încruntat, expresia feţii este rigidă, îşi menţine privirea fixată în ochii interlocutorului pentru a-l intimida, face gesturi provocatoare, agită pumnul, degetul arătător, are o voce ameninţătoare şi rece, ridicată la finalul propoziţiei. Îşi neagă propriile drepturi; Nu-şi apără interesele; Nu-şi exprimă sentimentele; Permite altora să-l influenţeze; Manifestă sentimente de vinovăţie şi neajutorare, singurătate, frică şi anxietate; Îşi reţine emoţiile şi sentimentele (pozitive şi negative); Îşi consideră ideile şi opiniile ca fiind neimportante; Îşi devalorizează propria persoană; Evită confruntările directe; Nu se implică în discuţii aprinse; Este timid, ascultător, supus şi umil; Crede că comportamentul său pasiv îl va ajuta să fie acceptat şi aprobat de ceilalţi; Se teme să nu deranjeze sau să ofenseze pe cineva; Nu poate lua decizii; Reacţionează bolnăvicios la critică; Evită să-şi exprime opiniile; Prezintă conflicte intrapersonale. Expresii verbale specifice: "Îmi cer scuze că v-am răpit din timpul Dvs. atît de preţios, dar...", "Dacă zici tu..." "Numai, te rog mult, nu te supăra pe mine" Semne non-verbale: evitarea oamenilor, voce înceată, monotonă, contact vizual minim, face mişcări nervoase, poziţia corpului este aplecată, îşi frămîntă mîinile, ţine umerii aplecaţi, iar capul între umeri, braţele sînt, de regulă, încrucişate. Respectă atît drepturile sale, cît şi ale celorlalţi; Îşi exprimă necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră adecvată; Respectă oamenii; Ţine cont de opiniile şi ideile celorlalţi; Apreciază munca oamenilor şi îşi manifestă deschis aprecierea; Comunică deschis cu oamenii; Recepţionează mesajele corect, fără distorsiuni; Dacă chiar şi critică oamenii, atunci o face în mod constructiv; Este un bun interlocutor, ascultă oamenii fără a-i întrerupe; Are încredere în propriile forţe şi în potenţialul altora; Ţine cont de sugestiile oamenilor şi mulţumeşte sincer; Cere şi oferă ajutor cu plăcere; Este receptiv la nevoile celorlalţi. Expresii verbale utilizate: "Eu cred că..." "Aş dori să fac acest lucru..." "Te deranjează dacă..." "Apreciez mult ce ai făcut pentru mine" Semne non-verbale: expresii faciale deschise şi relaxate, contact vizual, atît cît să nu supere interlocutorul, poziţia corpului dreaptă, relaxată, dar nu rigidă, are vocea calmă, dar sigură, zîmbeşte sincer atunci cînd e necesar, încuviinţează cu capul interlocutorul.